Dumnezeu apoi omul, sau invers

Cu ceva timp in urma, un sculptor celebru a decis sa-si gaseasca placerea in a crea cea mai deosebita capodopera de sub soare. A ales o piatra colturoasa, deloc speciala, dar gandindu-se ca va semana cu el, parca s-a atasat de ea. Dalta lui era manuita cu multa maiestrie, iar cu fiecare atingere sculptorul o indragea si mai mult; era satisfacut de frumusetea care se nastea din propriul talent, pentru propria-i placere. Atingerile-i tot mai fine faceau ca opera lui sa fie tot mai diferenta de ceea ce fusese candva, si tot mai asemanatoare cu sculptorul insusi. Acesta s-a indrogostit de capodopera sa, parca insufletita si a inceput sa comunice cu ea. Curand minunea s-a intamplat, sculptorul dansa de satisfactie deoarece creatia lui a prins viata.

Lumea se imparte in doua: unii recunosc ca sculptorul este Dumnezeu, iar ei sunt capodopera Lui, ceilalti, ca si cum Dumnezeu n-ar exista, se cred sculptorul si isi creeaza dumnezeul.